Nu am ştiut ce să cred atunci când am auzit anul trecut că apare o continuare a seriei Harry Potter. Spun continuare, şi nu a 8-a carte, deoarece nu este un roman în sine, este doar scenariul unei piese de teatru, având la bază o poveste scrisă de JK Rowling, şi adaptată sub formă de scenariu de John Tiffany şi Jack Thorne.

Motivele pentru care nu am sărit în sus de bucurie, deşi sunt cel mai mare fan, sunt mai multe.

În primul rând, autoarea a spus, atunci când a terminat a 7-a carte, că ăsta e sfârşitul, aşa că apariţia unei noi cărţi nu a avut cum să nu mă ducă cu gândul la faptul că avem de-a face de data asta mai degrabă cu motivaţii pur financiare.

În al doilea rând, mi s-a întărit această idee când am auzit că nici măcar nu este vorba de un nou roman, ci de transcrierea scenariului unei piese de teatru. Ştiţi ce înseamnă asta ? Înseamnă mult mai puţin text, mai puţin continut, spaţiere mare, cu alte cuvinte poate chiar jumate din lungimea unui roman, însă, bineînţeles, pus într-o carte cartonată, cu foi groase, la un preţ de 3 ori mai mare decât costul unui roman în general, de peste 100 RON!

Înţeleg pe ce s-a mizat, s-a mizat pe nostalgie şi pe fidelitatea fanilor pentru seria Harry Potter, şi s-a mizat bine, pentru că iată, am citit-o oricum. Dar cum să nu citeşti continuarea la Harry Potter ?? Voi ştiţi de când sunt eu fan Harry Potter (chiar şi faptul că mă declar fan e un lucru în sine, mi se pare un termen foarte puternic, care nu mă caracterizează) ? De dinainte să ştiţi voi toţi că există, de dinainte să fie cool ! Culmea e că atunci când eram mică nici măcar nu îmi plăcea să citesc, dar cumva am reuşit să aflu de prima carte, şi m-a intrigat chiar şi pe mine, NEcititoarea. Aşa că m-am rugat de mama să mi-o cumpere, care mi-a cumpărat-o imediat, fericită că în sfârşit manifest oareşice interes pentru cărţi. Şi m-am apucat să o citesc. Şi m-a vrăjit (trebuia să folosesc expresia asta! ) . Imediat am cerut a 2-a carte, şi apoi a 3-a, şi apoi a trebuit să aştept să apară a 4-a (ca să înţelegeţi cam de cât timp sunt fan) . Şi eram de-a dreptul obsedată de seria HP, şi nu puteam vorbi cu nimeni despre asta, pentru că atunci când spuneam cuiva de Harry Potter , habar n-aveau despre ce le vorbeam.

Iar acum realizez că încep să îmbătrânesc când mă gândesc cum s-a ajuns de la situaţia de când eram mică, la cea de acum, unde fanii ar cumpăra orice 🙂

Aşadar. A fost prima oară când am început o carte HP fără entuziasmul specific. Şi mă bucur de atâta lucru : mi-a depăşit aşteptările! M-am bucurat să regăsesc geniul lui JK Rowling şi în această carte, să descopăr o poveste bine închegată, cu o acţiune WOW care să mă facă să mă gândesc ,,Cum a putut femeia asta să îşi imagineze aşa ceva ?? E un geniu! “. Moment în care am zâmbit, fix pentru ce vă spuneam săptămâna trecută, la recenzia cărţii Şi munţii au ecou : asta înseamnă pentru mine să fii un scriitor bun – atunci când un cititor îţi poate recunoaşte opera imediat, fără să ştie măcar că e scrisă de tine. Mi-am amintit că şi la restul cărţilor HP aveam fix aceleşi gânduri.

Poate vă întrebaţi de ce nu intru totuşi în detalii despre ce-i vorba, efectiv, în carte. Nu prea am cum fără să dau spoilere, dacă vreţi să citiţi cartea. Vă dau doar o imagine de ansamblu :

Povestea este reluată fix de la finalul ultimei cărţi, atunci când trecuseră 19 ani de când Harry îl învisese pe Voldemort. Acum Harry este căsătorit cu Ginny, cu care are 3 copii : James, Lily şi Albus. Cel din urmă este de fapt personajul principal în această carte, şi mi-a plăcut faptul că autoarea l-a creionat ca fiind un personaj complex şi problematic : un adolescent care trebuie să poarte greutatea de a fi fiul lui Harry Potter, şi încercarea de a-şi găsi identitatea în acest context.

În prima sa zi la Hogwarts, Albus se împrieteşte fix cu Scorpius, fiul lui Draco Malfoy, şi m-am bucurat să văd că şi tema acestei cărţi este tot prietenia. Deşi intenţiile celor doi sunt bune, Albus şi Scorpius reuşesc să facă atâtea probleme, încât toată lumea lipsită de pericole pentru care a luptat Harry riscă să nu mai existe.

Ca şi la restul cărţilor, intriga, desfăşurarea acţiunii şi punctul culminant mi s-au părut excelente, şi m-am pomenit, fix ca în copilărie, că nu puteam să las cartea din mână : am stat într-o seară să o citesc până s-a făcut târziu în noapte, deşi a doua zi mă duceam la serviciu, şi în ciuda protestelor soţului de ,,Uşidi becul”, care dormea deja.

Aşa că îţi mulţumesc, JK Rowling, că ne-ai cadorisit cu încă o poveste marca HP, indiferent care ţi-au fost motivele!