Uncategorized

Interviu cu Nicoleta Beraru, autoarea romanului ,, Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite “

Citesc cu drag autori români, deoarece tot timpul regăsesc în cărțile lor nota aceea de familiaritate dată de un cadru cunoscut, de senzația că îți vorbește unul ,, de-al tău “, și uneori, cum este cazul romanului de față, de tema abordată.

,, Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite “, apărut anul acesta la Editura Libris, tratează un subiect care ne este familiar tuturor din această țară : exodul românilor în străinătate, și ce consecințe are acest lucru nu doar asupra celor plecați, dar și asupra celor rămași în urmă. Este un roman care nu are cum să nu te atingă, deoarce, exact așa cum spune și autoarea, cu toții cunoaștem , mai de aproape sau mai din auzite, cel puțin o familie ,, împărțită “, în care părinții pleacă la muncă, iar copii rămân în țară.

,, Pregatiti-va sa vedeti o Romanie care si-a schimbat ADN-ul, in timpul vietii noastre, odata cu plecarea a milioane de parinti la munca peste hotare. In urma lor raman, intotdeauna, dramele copiilor lasati in tara. Raman, intotdeauna, destinele acelea care sfasie din ADN-ul nostru, al tuturor.  ” , spune Ramona Ursu, jurnalista si scriitoare, în deschiderea cărții, și este, într-adevăr, un subiect dureros pentru noi toți.

Mai multe despre roman ne povestește însăși autoarea romanului, într-un interviu pe care sunt convinsă că îl veți citi cu aceeași plăcere ca și mine :


Colecționara de cuvinte : Romanul este centrat pe tema românilor care pleacă la muncă în străinătate, și a efectelor pe care acest lucru îl produce asupra copiilor lăsați în urmă. De ce ați ales această temă ? Cunoașteți exemple personale de familii aflate în această situație ?

Nicoleta Beraru : Mulţumesc, mai întâi, pentru invitaţia dumneavoastră de a vorbi despre romanul ‘Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite’. 

Tema aleasă nu este întâplătoare. În ultimii ani, din ce înce mai mulţi români părăsesc ţara, în căutarea unei vieţi mai bune. De multe ori copiii rămân acasă, cu fraţi mai mari, mătuşi, unchi, bunici,… Este o situaţie dificilă în care nici părinţii, nici copiii nu sunt fericiţi. Am ales această temă pentru că exodul românilor în străinătate e fără precedent. Fără a cunoaşte pe cineva anume şi totodată având cunoştinţă de foarte mulţi români plecaţi de-acasă, de copii rămaşi singuri, am abordat această temă cu încrederea că mulţi se vor regăsi în romanul meu, că acesta le va putea îmblânzi teama că vor fi judecaţi, că le va insufla curaj, că va încuraja opinia publică la înţelegerea acestui fenomen – exodul românilor – cu care ţara noastră se confruntă de câţiva ani buni şi din ce în ce mai intens. Eu însămi trăiesc de mulţi ani în altă ţară şi ştiu câtă suferinţă poate produce îndepărtarea de locurile natale, de familie, de prieteni. 

Pe lângă acestea, lucrez ca profesoară de orientare socială, ajutându-i pe români sa se integreze în Belgia. Văd şi aud multe. Vieţi se reclădesc, dar se şi surpă, ca urmare a procesului de emigrare. Căci să iei viaţa de la zero nu e chiar simplu. Dar nu e simplu nici să nu ai un trai cât de cât confortabil în ţara ta natală, fără posibilitatea de a-ţi creşte copiii decent. Despre acestea vorbesc eu în ‘Luluţa şi Petrişor’ şi despre cum cresc copiii singuri, fără părinţi, fără iubirea şi vegherea lor. Mi-am propus ca prin acest roman să sensiblizez oamenii la problemele cu care se confruntă copiii, mai ales, dar şi părinţii plecaţi la muncă în străinătate ai acestora. Pentru că mult timp, în societatea românescă a domnit ideea că părinţii care pleacă sunt inconştienţi şi, în mod egoist, nu se gândesc la copiii lor; sunt nişte dornici de îmbogăţire, lipsiţi de suflet. Ori acesta, după mine, este un punct de vedere maniheist. În general, oamenii nu pleacă de bine. Cei mai mulţi părinţi care pleacă şi-şi lasă copiii în grija bunicilor lor sau ai altor membri ai familiei sunt forţaţi să o facă. Unii rămân fără serviciu şi nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului în România. Fiecare dintre aceştia are o poveste disperată în spate şi puţine sunt cazurile de superficialitate, cum ar vrea să ne facă să credem unii, care se erijează în judecători.

C.C. : Care a fost cel mai greu aspect în scrierea romanului ? Îndrăznesc o teorie – este vorba de limbajul autentic țărănesc al personajelor ? Mi-a fost puțin greu mie, ca cititor, să îl parcurg, sunt curioasă cât de greu a luat naștere la un autor care provine dintr-un mediu academic ; însă cu siguranță a făcut personajele cu atât mai credibile !

N.B. : Acest roman s-a scris uşor. Spun s-a scris pentru că ideea romanului am purtat-o mult timp în mine, cu mult timp înainte de a începe să scriu, când auzeam în jurul meu judecăţi de genul: Ia uite şi X sau Y – şi-a lăsat copiii şi a plecat de nebun(ă) în lume; nu-i mai ajunge averea – un/o inconştient(ă)! Am aşternut deci uşor romanul pe hârtie. Folosirea scrieriii fonetice pentru a reda cât mai fidel graiul moldovenilor, pentru a putea zugrăvi în tuşe precise atmosfera satului moldovenesc actual, viaţa oamenilor de acolo, acest modus vivendi înrădăcinat, perpetuat din generaţie în generaţie, pentru a exprima mentalitatea oamenilor trăitori pe aceste meleaguri, pentru a descrie tradiţiile şi obişnuinţele lor, mi-a luat cel mai mult. Am corectat şi recorectat textul până am ajuns să nu mai găsesc scrierea literară acolo unde e vorba de dialogurile moldovenilor. A fost o adevărată provocare şi cel mai dificil aspect privitor la scrierea romanului. Dar eu sunt moldoveancă şi faptul că m-am luat la trântă în scris cu felul în care noi, moldovenii, vorbim – chiar şi peste hotare, în intimitatea noastră – nu m-a descurajat; dimpotrivă: mi s-a părut potrivit ca într-un roman social realist să folosesc graiul neamului meu. Îmi dau seama că pentru unii cititori această scriere îngreunează lectura, însă pentru mulţi dintre ei aceasta face şi deliciul romanului. Până la urmă, alea iacta est ! 

C.C. : Florica, mama plecată la muncă în Belgia, se descrie pe ea și pe ceilalți români care fac munca de jos în străinătate ca fiind ,, talpa societății “ , și povestește deseori despre cum percepe viața în străinătate această categorie socială. Ne puteți descrie și cum este viața în străinătate prin prisma unei alte categorii sociale, dumneavoastră predând într-un centru de limbi străine, afiliat unei universităţi din Belgia ? Vă simțiți asimilată culturii belgiene ? Cât de des mai veniți în țară ? Credeți că vă veți mai întoarce, sau aveți planuri în acest sens?

N.B. : Poveştile spuse de Florica le aud mereu la cursanţii mei cărora le predau un curs de integrare, muncitori, în majoritate, în construcţii sau în sere de roşii din Flandra. Sunt oameni harnici, vrednici, care se zbat să se integreze în Belgia, să-şi educe copiii corect în ţara în care au ales să trăiască şi care le cere, la rândul ei, să-i cunoască normele şi valorile democratice, să trăiască în acord cu acestea. Oamenii muncesc mult, fac eforturi mari să înveţe limba neerlandeză, care nu este deloc uşoară, să fie în rând cu autohtonii, fără însă a renunţa la credinţa şi tradiţiile lor. Şi nici nu trebuie ! Căci integrarea nu presupune renunţare la ceea ce ştii de o viaţă, la ce eşti tu în esenţă ca om, ci buna convieţuire a tradiţiilor, obiceiurilor, credinţelor tale cu cele cu care vii în contact în noua societate. Mai simplu spus, este vorba de integrarea bagajului tău cultural în cadrul societăţii noi în care trăieşti, cu obiceiurile, tradiţiile, normele şi valorile ei. 

Cât despre asimilare, nu, nu sunt asimilată şi nu mi-aş dori vreodată să fiu. Căci asimilarea presupune renunţarea la cine eşti ca cetăţean şi chiar ca om, la tradiţiile tale, la credinţa ta, în absoluta favoare a noilor tradiţii şi obiceiuri cu care vii în contact. Ori integrarea e suficientă: înţelegerea şi respectarea legilor ţării în care trăieşti, respectul pentru concetăţeni, a modului lor de a trăi, corectitudinea, toleranţa sunt câteva dimensiuni ale integrării. Aş îndrăzni însă să afirm că sunt integrată: sunt belgian de origine română şi respect toate naţionalităţile conlocuitoare din Belgia, sunt ortodox şi respect toate religiile, atâta timp cât acestea nu devin instrumente de manipulare. Încerc să iau de la fiecare om, naţionalitate, religie ce e mai bun. Nu reuşesc întotdeauna – ar însemna să fiu o fiinţă perfectă, dar perfecţiunea nu ne e dată nouă, muritorilor; cu toţii avem un călcâi sau mai multe al(e) lui Ahile. 

În ţară vin des: depinde de timpul pe care îl am – o dată, de două ori, uneori de trei ori pe an. Am familie şi prieteni buni rămaşi acasă. România e locul în care îmi încarc bateriile, deşi în ultimii ani evenimentele generate de situaţia politică m-au supt de energie. Mult timp am sperat că voi putea reveni curând acasă. Îmi sunt foarte dragi locurile în care m-am născut şi în care am crescut – cred că cei mai mulţi români simt la fel. Visez uneori să pot reveni la pensie. Acest lucru depinde şi de direcţia pe care o va lua România, dacă va fi posibilă reintegrarea noastră, a celor plecaţi. Mulţi români ar reveni în ţara lor, dacă corupţie şi birocraţia, pilelle şi nepotismele ar dispărea. Pentru mulţi dintre noi, plecaţii, nu traiul luxos e problema, cum deseori afirmă unele voci; ne-ar readuce  decenţa, corectitudinea, un minim de confort.  

Cred că nu spun o noutate afirmând că românii care au plecat din România nu au plecat de bine. Cei mai mulţi au plecat pentru că, tocmai, nu le-a fost bine în ţară, pentru că au fost izgoniţi de sărăcie şi corupţie. În ultimii ani numărul românilor care au ales să emigreze a crescut mult; nu doar români care au rămas fără loc de muncă, fără un acoperiş deasupra capului au plecat, ci şi oameni care au acasă o situaţie destul de bună: medici, jurişti, avocaţi, contabili, … Aceştia din urmă declară că nu se mai pot împăca cu mentalitatea, cu sistemul corupt, în care pilele, plicurile de bani, sunt cele care deschid uşi, iar nu meritele, competenţele profesionale, talentele personale. 

C.C. : Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră ?

N.B. : Scrisul e pentru mine o maniera de defulare. Lucruri de mult îngropate în adâncul sufletului ies la suprafată şi cicatrizează răni individuale sau colective. De asemenea, este modul meu de a exprima îngrijorări, de a face cunoscute gânduri, probleme cu care eu, parte a omenirii, mă confrunt. Dar este şi dorinţa de a împărţi cu alţi oameni, cititorii, frumuseţi, bucurii, împliniri. Este puntea care mă leagă de oameni, iubirea pentru aceştia. 

C.C. : Sunt convinsă că vă place să și citiți. Ce autori preferați ? Apropo, cartea dumneavostră m-a dus cu gândul la romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu, al lui Dan Lungu, l-ați citit ? Dacă da, cum vi s-a părut ? PS. Mă bucur că, spre deosebire de acesta, ați decis să nu dați un final atât de trist lui ,, Luluța și Petrișor “ !

N.B. : Cred că înainte de a fi scriitori, noi toţi suntem cititori. Fiecare cu preferinţele lui. Eu îi citesc cu drag pe Hermann Hesse, Philippe Claudel, Sandor Marai, José Saramago, Feodor Dostoievski, Turgheniev, Orhan Pamuk, … Din literatura română mă încântă Tatiana Ţîbuleac, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu. Pe Dan Lungu l-am citit acum câţiva ani şi mi-a plăcut foarte mult: Băieţi de gaşcă, Sunt o babă comunistă, În iad toate becurile sunt arse. Mi-ar plăcea să citesc –  cu proxima ocazie o voi face – Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, pentru că nu este pentru prima dată când se face această asociere între cartea lui Dan Lungu şi ‚Luluţa şi Petrişor’. Înţeleg că finalul romanului lui Dan Lungu este tragic. Finalul meu se zice că nu este trist. E adevărat că destinele individuale nu sunt tragice în ‚Luluţa şi Petrişor’. Ce le caracterizează este, mai degrabă, realismul: românii care pleacă reuşesc, până la urmă, să se reconstruiască. Bineînţeles, există şi cazuri de un tragism excepţional, dar eu am ales să vorbesc în numele majorităţii. În general, emigranţii români reuşesc să-şi reclădească viaţa.Fiind obişnuiţi cu greul în ţara lor, surmontează diferenţe culturale, se repun pe picioare uşor-uşor. Deci, în cartea mea, nu la nivel de individ intervine tragismul, ci la nivel de naţionalitate – consecinţele negative sunt pentru România care se goleşte, căreia îi pleacă oamenii, forţele de muncă, competenţele şi talentele, rămând frumoasă, dar pustie. Câţi ani îi va trebui României să se reclădească? Acest lucru nu e explicit exprimat în roman; eu las cititorul să reflecteze la consecinţele exodului masiv, ale înstrăinăirii şi însingurării românilor. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s