Carti

Book review : Arabella McIntyre-Brown : Din Liverpool în Carpați

Încă de când am auzit despre ce-i vorba în cartea asta, mi-am spus că trebuie să o citesc neapărat : este povestea adevărată a unei englezoaice get-beget, care, după o viață de locuit la Londra și la Liverpool, s-a decis să se mute într-o cabană pe jumate construită, într-un sat situat într-un vârf de deal, în Transilvania.

Au trecut mai bine de 10 ani de când Arabella a făcut această alegere – cel puțin interesantă – și nu are de gând să părăsească România, cartea   – spre plăcuta mea surpriză – constituindu-se într-o adevărată declarație de dragoste pentru țara noastră.

Recomand cartea pentru simplu fapt că e atâta românism în ea, că ai putea lejer să o iei drept autor român, serios. E meritul Arabellei McIntyre-Brown, pentru curiozitatea cu care ne-a studiat, și mai ales, pentru că prin ,,Din Liverpool în Carpați” dovedește nu doar că ne-a studiat, dar ne-a și înțeles, cu adevărat, ca nație.

Îți dai seama că femeia asta chiar s-a integrat cu adevărat în cultura noastră când îți povestește, de exemplu, cum a ajuns ea să aibă o abordare ,,românească” (,, Ne adaptăm din mers!”) cu Dacia ei : ,,Asa că m-am ales cu o Dacia Papuc la mâna a doua. Echivalentul (să zicem) al unei dubițe Ford Escort, Papucul este calul de povară al României. Al meu era alb, cu o capotă din fibră de sticlă sudată pe deasupra, numai bună pentru cărat materiale de construcție. Și avea patru locuri, deci era bun pentru transportat muncitorii. Papucul a fost gândit să aibă opțiunea de tracțiune integrală, însă avea maneta de 4×4 stricată, iar inăuntru domnea în permanență o mireasmă de benzină, din cauza vreunei scurgeri minuscule de cine știe pe unde. Mânerele de la uși se rupeau atât de des, încât ajunsesem să intrăm pe locul șoferului de pe scaunele din spate. Balamalele de la spate au putrezit și a trebuit să fie înlocuite cu niste garnituri de cauciuc improvizate de Bogdan din niște cauciucuri uzate. Cu ajutorul cărora se presupunea vom putea închide mormanul de fiare (nu cu sârma care o pe moștenisem de la proprietarul anterior) rugineau  și se stricau o dată la câteva săptămâni. Volanul cântărea o tonă, așa că drumul spre sat -cu ale sale douasprezece curbe strânse – presupunea o grămadă  de efort pentru mine, care eram obisnuită cu servodirecția. De fapt, după o lună de condus Papucul, când m-am întors acasă, în Liverpool, m-am urcat în micuța și sprintena mea Skoda si aproape că am băgat-o într-un zid trăgând zdravăn de volan. Alte bucăți din Papuc, ceva mai puțin vizibile, păreau să se topească sau să dispară pur și simplu, în mod regulat, dar Bogdan îsi petrecea o grămadă de timp  băgat cu totul sub motor sau sub caroserie, si astfel nu s-a mai stricat cât am condus eu, gratie grijii si ingeniozității sale.”

20841407_1857289447622304_1983353118_o

Femeia a înțeles exact și simbioza perfectă, veche încă de pe vremea dacilor, dintre români și țuică : ,,Românii muncesc din greu, în special la țară. O zi de muncă are zece ore și, în afară de o pauză scurtă pe care o iau pentru masa de prânz, nu se opresc. Fumătorii muncesc cu țigările atârnându-le între buze, iar toți iau câte o dușcă de țuică, să prindă putere, în timp ce muncesc. Însă toată lumea amână pentru finalul zilei de lucru datul peste cap al câtorva beri. Se opresc cât să bea o cafea îndulcită, dacă le oferi o asemenea delicatesă, si să mănânce niste biscuiți, dar nu e un loc unde poti trândăvi când vine vorba de muncă. Oamenii au propriile treburi în gospodărie, când termină de muncit la altul, așa că nu vor să piardă timpul. Bogdan avusese o problemă cu un om din sat, cunoscut pentru faptul că-i plăcea tare mult țuica de casă. Căuta de lucru, așa că, într-una dintre zile, cum avea nevoie de încă un om priceput la muncă, Bogdan (în ciuda vocii rațiunii) i-a transmis să vină la mine, la 10 dimineața, a doua zi; tipul a apărut pe la 2 după-amiaza, atât de beat încât nici nu putea umbla drept pe drum. A fost trimis la plimbare în starea lui, nu era o idee prea bună să mânuiască aparatul de sudură. Bărbații, în România rurală, iau câte-un gât de țuică la micul dejun, să le dea putere, așa că nu alcoolul în sine era o problemă. Însă un păhărel băut pentru înviorare, când si când, nu e același lucru cu o dietă permanentă alcătuită aproape exclusiv din țuică; pentru cei care nu au un loc de muncă stabil, să ardă gazul și să bea toată ziua poate deveni un obicei. ”

Autoarea atrage atenția și asupra lucrurilor care îi lipsesc în România, însă totdeauna cu eleganță ,,Chestia aia europeană, unde stai la niște măsuțe anemice, având în față o cafea și cu un pahar din băutura locală, ronțăi ceva și lumea trece pe lângă tine – toate acestea lipsesc din România rurală. Cultura cafenelei  – cu mâncare și băutură pentru un popas scurt -încă n-a sosit pe aceste meleaguri, cu excepția anumitor părți ale anumitor orașe. Dar în Măgura, este clar că n-ai unde să te duci să iei masa în afara casei, n-ai unde să te duci să stai la o discuție, in fata unei beri. Cândva poate că vor fi aceste localuri, dar noi încă asteptăm să apară vreun întreprinzător si să identifice această oportunitate de afaceri. ”

Am apreciat și un alt pasaj care denotă eleganță și bun-simț din partea ei, în care, după ce povestește cu lux de detalii cum a participat ea la o nuntă românească la țară, conchide că ,,Eu nu mai eram de față, mă făcusem nevăzută după vreo oră sau ceva de genul ăsta, copleșită de tot ce se întâmpla și lipsită de acel ceva de care ai nevoie pentru a face față unei petreceri românești.”

Am remarcat, totuși, și niște aspecte negative la ,,Din Liverpool în Carpați” care nu sunt puțin lucru : abundența în detalii, până la statutul de redundanță chiar, am avut momente când chiar mi-am pierdut răbdarea cu cartea. Impresia cu care am rămas, după ce am terminat-o, a fost că putea fi o carte mult mai bună dacă avea vreo 200 de pagini în loc de 400 (chiar era nevoie de TREI capitole întregi în care să ne povestești despre pisicile tale, Arabella? Wtf?! ).

Pe lângă asta, personalitatea autoarei, care evident că transpare de-a lungul întregii cărți…pe mine când m-a enervat, când mi-a plăcut. OK, scrie elegant, dar este evident din nșpe mii de mici anecdote cât de egoistă , schimbătoare și impulsivă e – pare genul de persoană pe care nu ai vrea să o întâlnești în viața reală.

Cu toate astea, ce mi-a plăcut la ea, și poate de unde am avea de învățat de la ea, este cum alege să se concentreze pe aspectele pozitive ale țării noastre, însă în deplină cunoștință de cauză a celor negative, nu pentru că s-ar afla într-o bulă. Oricum ar fi până la urmă, când trăiești într-un sat pe un vârf de deal, din inima României, ieși vrei-nu vrei din bulă 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s