Vă mărturisesc sincer : după doar două cărţi de parenting, simt că mi-a ajuns cu lecturile de genul. M-am săturat de portretizarea unor situaţii ideale, care n-au nimic a face cu realitatea, precum şi de premiza cum că, dacă i-am făcut o dată vreo observaţie copilului, ,,neconformă cu principiile parentingului ” , am marcat copilul pe viaţă, gata. Credeţi că exagerez ? Hai să vă dau exemple din ,,biblia parentingului modern ” .

Cartea lui Alfie Kohn a venit ca o revelaţie în domeniul său, punând sub semnul întrebării aproape toate modurile mai tradiţionale în care părinţii îşi cresc copiii.

Autorul porneşte de la distincţia dintre a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac, versus a-i iubi pentru ceea ce sunt.

Primul tip de iubire este condiţionată, şi anume copiii trebuie să o câştige comportându-se aşa cum credem noi de cuviinţă, sau ridicându-se la înălţimea standardelor noastre.

Al doilea tip de iubire este necondiţionată : nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cât de cuviincioşi sunt sau orice altceva. Ideea de bază a cărţii este, prin urmare, aceasta : copiii nu ar trebui să fie nevoiţi să ne câştige aprobarea. Noi, părinţii, ar trebui să îi iubim ,,pentru nici un motiv anume ” . Copiii au nevoie să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum sunt. Când se întâmplă asta, ei se acceptă pe ei înşişi drept oameni buni, chiar şi în momentele când o dau în bară. Iar când această nevoie este împlinită, ei sunt mai liberi să accepte şi să ajute alţi oameni, nu doar pe sine. Pe scurt, iubirea necondiţionată este ceea ce au nevoie copiii pentru a se dezvolta armonios.

Prima jumătate a cărţii este consacrată practicilor tradiţionale de creştere a copiilor, care se bazează pe două acţiuni din partea părinţilor : recompensele şi pedepsele. Alfie Kohn ajunge să demonizeze aceste două atitudini, aducând în favoarea sa o mulţime de argumente.

Acesta spune că recompensele sunt ineficiente în îmbunătăţirea calităţii muncii sau a procesului de învăţare. Tipul de motivaţie generat de recompense are ca efect reducerea motivaţiei pe care ne dorim să o aibă copiii : un interes real, care să continue şi după ce nu mai există recompense. Copiii nu mai sunt dispuşi să îşi asume riscuri – o condiţie necesară creativităţii – odată ce încep să se gândească la cum să primească în continuare comentarii pozitive. Argumentul mi se pare logic şi de bun simţ, însă ,, Parenting necondiţionat ” şi-a pierdut credibilitatea în faţa mea pentru că 1) a dus lucrurile mult mai departe de atât şi 2) a făcut asta prezentând doar argumentele autorului, nu şi contra-argumente, ceea ce nu constituie o analiză cu adevărat credibilă.

Spun că a dus lucrurile prea departe pentru că blamează absolut orice formă de recompensă. Conform autorului, nu numai că nu ar trebui să recompensăm copilul material, cu buline, steluţe etc, dar nici măcar nu trebuie să îl lăudăm, trebuie să ne abţinem să îi spunem ,, bravo ” , pentru a nu-l face dependent de laude, şi pentru că îi stricăm caracterul. Există chiar şi un întreg tabel despre cum să NU îţi lauzi copilul :

Pe aceleaşi considerente, autorul blamează şi notele de la şcoală, pentru că sunt tot o condiţionare a copilului, una ineficientă şi care îl face să fie de mic obsedat de succes. Deşi continuă tirada împotriva notelor un întreg capitol, nu am citit o dată cam care ar fi alternativa care să îi departajeze pe elevi la admiterea în sistemul de învăţământ superior, sau măcar un singur contra-argument, cum ar fi că notele reprezintă o motivaţie pentru copil, nu neapărat cea mai potrivită, dar tot motivaţie se cheamă. Mie genul ăsta de argumentare, doar dintr-o singură perspectivă, îmi miroase a manipulare.

Alfie Kohn duce lucrurile mai departe, exemplificând şi prin sporturile de competiţie (cum ar fi tenisul ), care, la fel, nu sunt bune pentru copii : ,, Poate o parte din problemă ţine şi de tenis în sine, şi de alte sporturi. Aşa cum sunt moduri mai bune decât notele pentru a comunica performanţele şcolare ale copiilor, cred că există moduri mai potrivite pentru copii de a se distra (de a face mişcare şi deprinde abilităţi fizice) decât jucând jocuri în care o persoană poate avea succes numai dacă altcineva pierde.  ” 

Nu am nimic contra abordărilor alternative, dar la un moment dat, mi-a părut că pur şi simplu autorul voia să contrazică absolut totul, doar de dragul de a o face, iar atunci când o face  prezentând doar argumentele care îi convin lui, îmi pare rău, dar nu m-a convins deloc.

Însă lipsurile cărţii nu înseamnă că practicile lui nu au fost larg abordare de către noua generaţie de părinţi. Chiar astăzi citeam, pe un blog de parenting cunoscut la noi în ţară, cât de indignată era autoarea că, la serbarea de Crăciun, Moş Crăciun i-a întrebat pe copii dacă au fost cuminţi şi au ascultat de părinţi, înainte să le dea cadourile. Şi că ,,Ceva trebuie să se schimbe la atitudinea asta, nu se mai poate  “. De ce ? Pentru că le transmitea copiilor mesajul că primirea cadourilor este condiţionată de comportament, şi că cei mici ar trebui să ştie că sunt iubiţi necondiţionat. Cu alte cuvinte, aici am ajuns. Să îl tragem de urechi pe Moş Crăciun, pentru că uite ce i-a întrebat pe copii. Gata, le-a afectat stima de sine cu întrebarea asta!

Fix asta se întâmplă când ducem lucrurile prea departe, când vrem prea mult ,,political correctness “ . Pentru care, apropo, îmi vine în minte o altă întâmplare, culmea, tot cu Moş Crăciun, în care o firmă Australiană care închiriază Moşi la evenimente (da, da, aţi citit bine! uitaţi aici ştirea! ) a interzis Moşilor să mai spună  ,,Ho,ho,ho! “, deoarece se aseamănă prea mult cu termenul ,,prostituată “, din jargonul american. Întrebarea mea este, unde se termină grija pentru copii, şi unde începe ridicolul, în toată situaţia asta ? Şi cum putem facem să nu cădem în această capcană ?

Până una-alta, cred că mă întorc la beletristică.