Problema la cartea asta este în primul rând însăși marketingul ei. Un marketing atât de agresiv, care a insistat pe niște expresii/fraze cheie care să îți ia ochii : ,,Primul autor român publicat în 38 de țări” , ,,Roman vândut în UK pe o sumă de 7 cifre” , ,,fenomen editorial internațional”, și tot așa. Fraze care suscită interesul și care vând, implicit. S-a făcut atâta tevatură pentru cum ,,s-au bătut” editurile pe cartea lui E.O. Chirovici, încât mi-am zis că a fost descoperit cel puțin noul Tolstoi, al zilelor noastre. Marketingul și-a atins scopul – să vândă, dar s-a și împușcat singur în picior, cu așteptările atât de mari pe care le-a trezit în cititori.

Eu, una, mă așteptam la o capodoperă, la un thriller psihlogic de tipul ,,Fata din tren” care să mă lase năucă în urma lecturii. Când colo…am primit un roman polițist. Genul ăla de roman în care citești 300 pagini numai ca să afli ,,Cine e ucigașul” . Mărturisesc din start, părerea mea este automat influențată despre faptul că nu gust deloc, dar deloc genul polițist, mi se pare un fel de Cenușăreasă a literaturii, lucru despre care am mai scris aici . Spre deosebire de ,,Fata din tren” însă, ,,Cartea oglinzilor” nu m-a convins.

Ce-i drept, și acest roman  se aseamănă cu cel antemenționat prin faptul că este un thriller psihologic, se joacă puţin cu mintea ta, te duce pe toate pistele posibile, te face să te răzgândeşti de atâtea ori încât pierzi numărul, personajele sunt bine conturate şi nimeni nu este ceea ce pare la prima vedere.

Romanul este structurat pe trei planuri, povestite din perspectiva a trei personaje diferite. Primul este editorul Peter Katz, care primește un  fragment de manuscris de la un tip pe nume Richard Flynn. Cel din urmă este absolvent de Princeton, a avut o carieră în publicitate, însă pasiunea lui a fost mereu să scrie. Așa că, în fragmentul respectiv, povestește o întâmplare adevărată despre cum, și mai ales de către cine a fost ucis un reputat profesor de psihologie de la Princeton, Joseph Wieder, în urmă cu aproape 30 de ani, crimă rămasă încă neelucidată. Manuscrisul îi trezește interesul editorului, problema este că Flynn moare la puțin timp după, și restul manuscrisului este de negăsit, așa că editorul pornește în aflarea adevărului pe cont propriu.

Partea interesantă a cărții este că la final înțelegi că personajele își aminteau faptele prin prisma propriilor temeri și istorii personale : ”Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Dar de aici până la a-l compara pe autor cu Picasso (perla îi aparține unui alt scriitor, Lee Child, de care n-am auzit niciodată): ”Inteligent şi sofisticat. O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.” În cazul ăsta, de scriitori ca Elena Ferrante ce mai rămâne de spus, dacă facem astfel de comparații?

Vă spun, m-am bucurat, și încă mă bucur foarte mult să văd că un autor român are în sfârșit atâta succes, mai ales în plan internațional. Poate că nu am înțeles eu toate subtilitățile romanului, și sunt convinsă că apetitul meu zero pentru romane polițiste a avut un cuvânt greu de spus în impresia mea despre el. Dar nici nu am de gând să elogiez un roman doar pentru că o face toată lumea, când mie nu mi-a lăsat nici o impresie în afara celei că e genul de carte pe care o voi uita a doua zi după ce am terminat-o de citit.

Sorry, not sorry.