…deși nu aveam nici un gând să fac asta.

Mi-am dat seama de un lucru chiar ridicol zilele astea : scriu pe blogul ăsta de vreo 3 ani de zile, despre ce citesc, despre ce vizitez, și nu am scris o vorbă despre un subiect care comportă atâtea aspecte : experiența mea în tot timpul ăsta ca expat. Pentru că da, și eu fac parte din comunitatea din ce în ce mai mare a celor care, exasperați de țara noastră, au luat calea străinătății.

Povestea mea este poate cea mai bună ilustrare a proverbului ,,Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.” Sunt multe lucruri în neregulă cu țara noastră, și nu o să intru în polemici fără rost pe tema asta, vă voi spune doar cum sistemul m-a afectat pe mine, direct, de m-a făcut să plec, în condițiile în care cu doar 2 luni înainte să plec, nici prin gând nu îmi trecea acest lucru.

Să dau puțin context : am făcut facultatea de Relații internaționale și studii europene, la Litere, în cadrul Universității București. Am știut că vreau să urmez calea diplomației și a relațiilor internaționale încă din liceu, de când am partipat la niște proiecte europene Youth in Action de schimburi între tineri, în Olanda, Italia și România, și mi-am dat seama câtă plăcere îmi face să joc rolul de ambasador al țării mele. Nu exista bucurie mai mare pentru mine să văd că schimb mentalitățile străinilor în ceea ce ne privește, că nu ne mai privesc ca fiind doar ,,ăia săraci și tăcuți” din Estul Europei, astfel că facultatea asta a fost decizia mea încă din clasa a 10-a . Ba mai mult, nici măcar n-am dat admitere la altceva, a fost asta sau nimic!

În cadrul făcultății, mi-am întărit sentimentul că exact asta vroiam să fac, deși știam că nu-i ușor deloc în primul rând să intri în diplomație, darămite să îți construiești o carieră în domeniu. Și am continuat cu masterul în același domeniu, am studiat Securitate și diplomație, în cadrul SNSPA, cu predare în limba engleză.

Încă din timpul facultății am început să lucrez, numai internshipuri, neplătite sau foarte prost plătite, pentru că altfel nu găseam oricum nimic, atitudinea angajatorilor era era una de genul ,,Știți deja cât de competitivă e piața, ziceți mersi că lucrați pe nimic sau aproape-nimic pentru noi.”

Când am terminat anul întâi de master, am reușit să mă angajez full time, la o mică firmă privată românească (condusă însă de un francez), unde nici acum nu înțeleg cum am avut nervii necesari să rămân aproape tot anul doi de master.  Era atât de prost plătit, și atât de nasol ca job în sine, încât am vrut să renunț de nenumărate ori, însă ghiciți ce : nici nu aveam unde să mă duc în altă parte. Nu cred că era zi să nu mă uit pe site-urile de joburi, să văd ce actualizări s-au mai făcut, tot aplicam la joburi care păreau că mi s-ar potrivi, cu scrisoare în parte pentru fiecare…Și nimic. În 90% din cazuri, CV-ul meu nici măcar nu era vizualizat. În restul de 10%, mă sunau, mă chemau la interviu. Acolo, deși interviul decurgea OK, fie îmi propuneau din nou să lucrez gratis, sau aproape pe nimic, fie, dacă salariul nu era chiar mizerabil, după interviu nu mă mai sunau deloc. Nici măcar un email de bun simț să îmi spună că nu am trecut mai departe.

În tot timpul ăsta, încă din timpul facultății, aveam urechile ciulite pentru orice post în diplomație. Nimic-nimic. Nada. Era ca și cum ai căuta apă în deșert. Însă într-un final, spre sfârșitul masterului…în sfârșit se anunță concurs pentru nu una, ci 15 poziții în cadrul Ministerului Afacerilor Externe! Poziții fix pentru gradul 1 în diplomație, cu cerințe pentru studii în domeniu, două limbi străine vorbite foarte bine, ceva experiență anterioară de lucru, experiență internațională…Vă spun, teoretic, eram candidatul perfect.

Concursul avea vreo 4 etape, ai fi zis, după cum arătau etapele de pregătire, că ne pregătim să fim cel puțin Președintele țării. Numai să îți depui dosarul era o probă în sine, și pe bună dreptate : intervenea fix birocrația noastră – dosarul să fie pe șine (clasic!), paginile să fie numerotate roman, nu arab, in colțul din stânga sus (puteai fi respins, pentru că ai notat în colțul din stânga jos!), cu cazier, cu certificate de limbă, însă traduse în limba română (legalizat!, alți bani, altă distracție), 2 scrisori de recomandare, CV, scrisoare de intenție…și nu mai știu ce altceva, dar cu siguranță multe alte alea.

După etapa dosarului, pe care am trecut-o (am avut colegi de master care nu au trecut nici de asta, și nu mă mir: erau tineri inteligenți, dar la câte reguli stupide avea etapa dosarului…), urmau proba scrisă, de cultură generală, și în a treia fază, altă probă scrisă, un examen pe cunoștințe din domeniu, în baza unei bibliografii. Acum, bibliografia….Nu vă exagerez, era cât pentru încă un master. Ideea era că se va anunța pe site cu 2 săptămâni înainte când va fi proba scrisă. Cu alte cuvinte, putea fi mâine, putea fi în 5 luni, tu trebuia să fii pregătit.

Anunțul se întâmpla cândva în mai 2014, iar la început de iulie, mi-am susținut dizertația, și am absolvit masterul. Eram atât de încântată că în sfârșit s-au deschis poziții în domeniul meu, încât, în vara respectivă, nu mi-am luat decât 10 zile libere, cât am plecat într-o excursie, atât. În rest, din ziua 1, după ce mi-am dat dizertația, m-am apucat să învăț pentru examenul de la MAE. Era atât de mult de studiat, încât zilnic, de luni până duminică, studiam câte 8-10 ore pe zi . Eram extenuată, eram stresată, dar nu conta, îmi spuneam că se va merita.

A venit și proba scrisă de cultură generală, la început de septembrie. Bibliografia pentru cultura generală nu era specificată, așa că am întrebat la MAE la ce să ne așteptăm . Mi s-a răspuns că se vor da subiecte din orice domeniu, din artă, film, geografie, istorie…Orice. Așa că am făcut teste grilă de cultură generală toată vara, până mi-a venit rău.

A venit proba de cultură generală. Ni s-au dat aproape numai subiecte din bibliografia pentru proba următoare, examenul pe cunoștiințe din domeniu. Au picat, dacă îmi amintesc bine, aproape trei sferturi din candidați, printre care și eu, și colegii mei de la master (și i-aș fi văzut pe toți în diplomație, erau nu doar inteligenți, dar și muncitori și pasionați de domeniu), am avut chiar și profesori de la SNSPA care s-au înscris și au picat. Uitându-mă însă pe listele candidaților…Am văzut un alt nume cunoscut. Era un tip din orașul meu natal, care fusese în generație cu mine, la același liceu. Fix genul de lichea de bani gata, băiat de avocat, care habar nu am nici liceul cum a reușit să îl termine. Tipul ăla de manelist irecuperabil, care are profilul plin de poze din cluburi, care e teribilist din fire, merge cu 180 la oră pe autostradă, și te depășește pe dreapta (vorbesc fix din experiența mea cu el). Nu trecusem eu și colegii mei, nu trecuseră profii mei de la SNSPA, în schimb trecuse el.

A fost o palmă dată peste față cu toată puterea de sistemul românesc. Ca să fie treaba treabă, imediat după, când povesteam indignată unor cunoștințe din orașul natal de întâmplare, una din ele a început să râdă, spunându-mi că nu doar că tipul respectiv recunoaște că nu făcuse de fapt nimic la examenul respectiv, dar chiar se lăuda în stânga și în dreapta că uite că tot a trecut.

Asta ca să înțelegeți cum statul român poate, scuzați expresia, să se pișe pe tot efortul, visele și studiile tale. Și ne mai mirăm de ce avem mega-gafe și scandaluri diplomatice tot timpul.

Cum am plecat din România, deci? Dezamăgită, în primul rând .

Însă practic, în aceiași vară, soțul meu a primit o ofertă foarte bună de muncă în Slovacia. I-a amânat cât a putut, să vedem ce iese cu MAE. Însă când am văzut…ce a ieșit, m-a întrebat dacă n-ar vrea să ne mutăm. Prima mea reacție a fost să râd. I-am spus, ,,Dacă mi-e atât de greu să mă angajez în propria mea țară, de ce crezi că aș avea șanse mai bune într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbesc deloc? ”

Continuarea o puteți ghici. Testul la MAE l-am avut pe 14 septembrie, rezultatele le-am aflat în aceiași seară, că era test grilă. Pe 15 septembrie am aplicat la un job la IBM, în Slovacia. Pe 16 septembrie m-au sunat. Pe 17 am avut primul interviu, la vreo 3 zile al doilea interviu, și pe 24 septembrie aveam prima mea ofertă de job decent, în IBM Bratislava. Pe 6 octombrie am plecat în Slovacia, pe 7 octombrie am început serviciul.

Am plecat în Slovacia numai după ce i-am smuls promisiunea soțului meu că în 2 ani de mutăm înapoi. Între timp au trecut aproape 3, și noi tot aici suntem.

Vă mai miraţi de ştiri de genul că ,,România are a doua cea mai mare creştere a diasporei unei ţări, după Siria, stat care însă se confruntă cu un război devastator “? Aşa mă gândeam şi eu.

În postarea viitoare vă povestesc cum sunt condițiile și piața de muncă din Slovacia, prin comparație, și concluziile o să vă las pe voi să le trageți.