Carti

Idila mea de-o vară : Cu Elena Ferrante și tetralogia napolitană

Există un motiv pentru care n-am mai postat nici o recenzie de cărţi toată vara, în ciuda faptului că de citit, am tot citit. Am citit însă o singură autoare – pe Elena Ferrante, şi a sa tetralogie napolitană – Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân, şi Povestea fetiţei pierdute. Însumate, cărţile au aproximativ 2000 de pagini, şi nu sunt nici nişte cărţi uşor de citit, aşa că pe aici mi s-a dus vara lui 2017, în materie de cărţi. Dar simt că m-au îmbogăţit cărţile astea cum nu îmi amintesc să mi se mai fi întâmplat de la alte lecturi…

Pentru că am citit tetralogia napolitană de-a lungul verii, când am şi călătorit, am început cu o poză care a devenit un obicei : să pozez cărţile din fiecare mijloc de transport în comun folosit, de la avion, până la cuşeta de tren, aşa că vă avertizez că urmează nişte poze…tematice 🙂

20067619_1813583211992928_223675640_n
Cu a doua carte, de la Viena spre Bucureşti

 

Povestea mea de iubire cu Elena Ferante începe aproape identic cu restul relaţiilor mele cu cărţi care ulterior au devenit preferate : începutul nu mi-a plăcut neam. Parcă mă şi aud cum mă plângeam soţului, după ce trecusem cu greu de primele 50 de pagini : mă văitam că m-am luat după turmă, că m-am grăbit să cumpăr primele 3 romane împreună, pentru că erau foarte reduse, şi pentru că la cât le ridica în slăvi tot internetul, fără excepţii, am zis că merg la sigur.

Tocmai de asta vreau să vă spun să aveţi răbdare cu începutul : deşi povestea este centrată în jurul a două fete , Lila şi Elena, şi povestea de prietenie dintre acestea, în plan secundar este prezentată de fapt şi viaţa personajelor din întreg cartierul de unde cresc ele . Ori nu e uşor să începi o carte în care te trezeşti cu câteva zeci de personaje, dar credeţi-mă că se merită efortul, şi că ajungi la un moment dat să devii familiar cu ei, de parcă ar fi din locul de unde ai crescut tu.

Ăsta e de fapt unul din aspectele care mi-au plăcut foarte mult la roman (îl voi numi roman, deşi vorbim de 4 cărţi) – realismul personajelor. Acestea sunt construite în aşa fel, par atât de reale, încât ai impresia că le poţi vedea vinişoarele de pe piele, le poţi auzi respiraţia. De fapt, citind cele 4 romane, ceea ce face lectura atât de captivantă este faptul că ai impresia că citeşti viaţa reală a două persoane. Senzaţia este de fapt puţin una de voyeurism, deoarece Elena este cea care povesteşte, aşa că ai impresia că ai pus mâna pe jurnalul cuiva. Irezistibil!

20045895_1813581025326480_89996713_n
Cu a treia carte, în cuşetă, pe ruta Bratislava – Varşovia

 

Elena Greco este vocea din roman care povesteşte despre viaţa ei, a prietenei ei Lila, a prietenilor şi familiilor lor, povestea începând în Napoliul anilor 50, şi continuând de-a lungul a 6 decenii, pe fundalul unei Italii măcinate de conflicte politice, de fascism, comunism, cu accent pe Napoliul sufocat de mafia locală şi de corupţie.

În acest mediu sărac, violent şi nesigur îşi petrec copilăria şi adolescenţa cele două fete, care leagă o prietenie improbabilă : Lila are o personalitate puternică, este dominatoare, directă (chiar obraznică ), rea, violentă, neînfricată, pe când Elena este supusă, blândă, preocupată să facă pe plac tuturor, astfel că i se subordonează Lilei imediat, aspect care va deveni o constantă în relaţia lor.

20120703_1813579955326587_1842022619_n
În avion cu a patra carte, pe ruta Paris-Craiova

Au în comun însă inteligenţa, o inteligenţă ieşită din comun. Însă sărăcia lucie în care trăiesc le înfrânează continuu : fiecare an în plus de studiu este o corvoadă pentru famiile lor, însă în vreme ce părinţii Elenei fac eforturi pentru a o menţine la şcoală, cei ai Lilei îi întrerup studiile după doar 5 clase, în ciuda eforturilor repetate a învăţătoarei celor 2 eleve, ca acestea să îşi continue studiile. De aici, cel puţin formal, drumurile fetelor se despart, Elena continuând pe calea studiului, în vreme ce Lila este aproape forţată să se căsătorească încă de la 16 ani. Se va dovedi mai târziu că aceea alegere  a celor două perechi de părinţi va influenţa destinul fetelor iremediabil.

Nu vă gândiţi însă la o dualitate clară de tipul părinţii buni-părinţii răi : nimic în acest roman nu este alb sau negru, vorbim tot timpul numai de nuanţe.

O întreagă analiză, extensivă, ar putea fi făcută numai relaţiei dintre Elena şi mama sa, o femeie limitată, vulgară, care vede uneori în fiica ei chiar o concurentă, sau o duşmancă : ,,M-a insultat cu o voce foarte coborâtă, care totuși urla, șuierând cu niște ochi roșii: Noi nu insemăm nimic pentru tine, ne spui cum stau lucrurile doar in ultimul minut, domnișoara crede că e cine știe cine pentru că a studiat, pentru că scrie cărți, pentru că se căsătorește cu un profesor, dar drga mea, din pântecele asta ai ieșit și din aluatul ăsta ești făcută, așa  că sa nu ai aerul ăsta superior si sa nu uiti niciodată că dacă tu esti inteligentă, eu, care te-am ținut aici inăuntru, sunt la fel, dacă nu cumva și mai inteligentă decat tine, deci dacă aș fi avut posibilitatea, as fi facut aceleasi lucruri ca tine, ai înțeles? Apoi pe valul acelei furii, mai întâi mi-a reproșat că din cauza mea, pentru că plecasem și nu mă gândisem decât la mine, frații mei nu realizaseră nimic bun la scoală; apoi mi-a cerut bani, a spus că-i trebuiau ca să cumpere o rochie decentă pentru Elisa si ca să pună puțin casa la punct, având în vedere că o obligam să-l primească pe logodnicul meu. Am trecut peste eșecurile scolare ale fraților mei. Banii, în schimb, i-am dat imediat, chiar dacă nu era adevărat că trebuiau pentru casă. Îmi cerea incontinuu, orice scuză era suficient de bună.”

Şi, după cum vă spuneam, că nimic nu-i simplu sau clar în acest roman, uitaţi mărturisire făcută de mama Elenei atunci când se îmbolnăveşte : ,,Mi-a dezvăluit că singurul lucru frumos din viața ei fusese momentul în care eu ii iesisem din burtă, eu, prima ei fiică. Mi-a dezvăluit că păcatul cel mai grav pe care-l comisese, un păcat pentru care ar fi urmat să ajungă în infern, era că de ceilalti copii nu se simtise legată, că-i considerase o pedeapsă si încă-i considera asa. Mi-a dezvăluit in cele din urmă, fără ocolisuri, că eu eram singura ei fiică adevărată. Când mi-a dezvăluit asta îmi amintesc că eram la spital pentru un control, suferinta a fost atât de mare, încât a plans si mai mult ca de obicei. A murmurat: m-am preocupat numai de tine, intotdeauna, pentru mine ceilalti erau copii vitregii asa că merit dezamăgirea pe care mi-ai cauzat-o, ce lovitură, Lenu, ce lovitură, nu trebuia să-l părăsesti pe Pietro, nu trebuia să te încurci cu fiul lui Sarratore, e mai rău decât tatăl lui, un bărbat onest care e insurat, care are doi copii, nu ia soția altuia.”

Nici Elena, la rândul ei, nu este cea mai bună mamă . Ea însăşi recunoaşte că munca ei a fost mai importantă decât propriile fiice : ,, Şi obligaţiile de mamă păleau, uneori uitam să o sun pe Lila (care stătea cu fetele), să le spun noapte bună fetelor. Doar când îmi dădeam seama că aş fi fost în stare să trăiesc fără ele îmi reveneam, mă căiam.  …Memorabil este fragmentul când fiica cea mare îi pleacă din casă, şi îi spune : ,,Nu există nici o şansă să am o relaţie adevărată cu tine, singurele lucruri care contează cu adevărat pentru tine sunt munca şi mătuşa Lila. Nu există nimic care să nu fie absorbit acolo înăuntru, adevărata pedeapsă, pentru Elsa, e să rămână aici.”

Toată cartea abundă de asemenea dialoguri puternice, din care unele reuşesc să sintetizeze o viaţă întreagă, în doar câteva rânduri, cum este cel de mai jos, între Lila şi învăţătoarea Oliveiro, care insistase ca Lila să îşi continue studiile, şi o găseşte, atunci când Lila avea în jur de 20 de ani, în parc citind o carte ,,grea” :

,,- Chiar dacă e dificilă?

– Da.

– Nu citi cărți pe care nu le poți înțelege, îți face rău.

– Sunt multe lucruri care fac rău.

– Nu ești fericită?

– Așa și așa.

– Erai destinată unor lucruri mărețe.

– Le-am făcut: m-am căsătorit și am avut un fiu.

– De asta sunt toti in stare.

– Eu sunt ca toti ceilalți.

– Te înșeli.

– Nu, dumneavoastră vă înșelați și v-ați înșelat întotdeauna.

– Erai prost crescută când erai mică și ești prost crescută și acum.

– Se vede treaba că nu v-ați priceput cu mine.”

*

20117380_1813587898659126_856655856_n

Nu degeaba romanul Elenei Ferrante este considerat o capodoperă : nu doar dialogurile, ci şi descrierile au o forţă a exprimării combinată minunat cu o minuţioziatate a detaliilor, născând tablouri memorabile pentru cititor, cum este momentul când Elena o pregăteşte pe Lila, în ziua nunţii : ,, Am spălat-o cu gesturi lente si atente, mai întâi lăsând-o ghemuită în vas, apoi cerându-i să se ridice în picioare, si am încă în urechi zgomotul apei care picură si mi-a rămas impresia că arama vasului n-avea o consistentă diferită de carnea Lilei, care era netedă, tare, linistită. Am avut sentimente si ganduri confuze: s-o imbrățisez, să plâng cu ea, s-o sărut, s-o trag de păr, să râd, sa simulez talente sexuale si s-o instruiesc cu o voce doctă, să mă distanțez de ea prin cuvinte tocmai în momentul de maximă apropiere. Dar în cele din urmă a rămas doar gândul ostil ca o purificam din crestetul capului până la tălpi, dimineata devreme, doar pentru ca Stefano s-o murdărească în timpul noppii. Mi-am închipuit-o goală cum era în acel moment, în bratele sotului ei, în patul noii case, în timp ce trenul huruia sub ferestrele lor si carnea lui violentă intra în ea cu o lovitură clară, precum dopul de plută împins de palmă in gatul unei sticle de vin. Și mi s-a părut, pe neasteptate, că singurul remediu contra durerii pe care o simţeam, pe care as fi simtit era să găsesc un ungher suficient de izolat pentru ca Antonio sa-mi facă mie, in aceleasi ore, exact acelasi lucru. Am ajutat-o să se steargă, să se îmbrace, să pună pe ea rochia de mireasă pe care eu, eu, m-am gândit cu un amestec de mândrie si suferință, o alesesem pentru ea. Materialul s-a animat, peste el s-a răspândit căldura Lilei, rosul buzelor, ochii foarte negri si duri. La sfarsit si-a pus pantofii făcuți de Rino. S-a privit in oglindă ridicând putin rochia. Sunt urâți, a spus. Nu-i adevărat. A râs nervos. Ba da, uite: visurile din mintea mea au ajuns sub picioare. S-a intors cu o expresie neasteptată de spaimă: Ce urmează să mi se întâmple, Lenu? “

*
 
 Cel mai complex aspect al cărţii rămâne însă relaţia dintre cele două fete. Spun ,,relaţie” , şi nu neapărat prietenie, pentru că părerea mea este că relaţia dintre ele este atât de complicată, de schimbătoare în diferitele momente ale vieţii lor, şi de multe ori este dublată de o concurenţă între ele, de sentimente de furie, de răutăţi gratuite, Elena are chiar momente când recunoaşte că îşi doreşte ca Lila să moară!
Un dialog dintre Elena şi o cunoştinţă de familie este ilustrativ în acest sens :
 ,,- Tu ești mult mai frumoasă și mai inteligentă. Am vorbit și  cu familia Sarratore despre asta, și ei sunt de acord cu mine.
 – Spuneti asa pentru că tineti la mine.
 – Nu. Fii atentă, Lenu. Știu că sunteti bune prietene, verișoara mea mi-a spus asta. Și eu nu vreau să mă bag în lucruri care nu mă privesc. Dar mie îmi e de-ajuns o privire ca să citesc persoanele. Doamna Lina stie că esti mai bună decât ea, de aceea nu te îndrăgește cum o îndrăgești tu.
 
Am zâmbit prefăcut sceptică: Mă urăște?
– Nu știu. Dar ea știe să facă rău, e scris pe chipul ei, e de ajuns să-i privesti fruntea și ochii.
 
Am clătinat din cap, încercând să-mi reprim multumirea. Ah, dacă ar fi fost totul atât de liniar. Da stiam deja chiar dacă nu asa cum stiu astăzi că între noi două totul era mai complicat. Si am glumit, am râs, am făcut-o și pe Nella să râdă. I-am spus că Lila, prima dată, nu facea niciodată o impresie bună. Încă de mică părea un diavol, si chiar era, dar în sensul bun al cuvântului. Avea o minte promptă si avea succes în orice lucru căruia se întâmpla să i se dedice: dacă ar fi avut posibilittea să și învețe, ar fi devenit un om de știință ca Madame Curie sau o foarte mare romancieră ca Grazia Delleda.”

*

Ştiu. V-am dat citate multe şi lungi, am făcut o postare foarte lungă, însă vorbim de o serie de 4 romane, care însumează 2000 de pagini, şi de un bildungsroman extrem de complex.

Dacă mă întrebaţi pe mine, ar trebui să fie lectură obligatorie în şcoli, deoarece explorează atâtea aspecte, atâtea teme, şi poate fi citită într-o mulţime de chei.

Plus de asta, m-am gândit că poate vă era dor de recenziile mele. Hai că, dacă v-am convins să vă apucaţi de tetralogia napolitană, v-am făcut ocupaţi pe următoarele câteva luni.

 
Advertisements

One thought on “Idila mea de-o vară : Cu Elena Ferrante și tetralogia napolitană

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s