,,Dragostea e numai un ciudat proces de exagerare a diferenţei dintre o persoană şi alta”

,,Sex, shopping şi un roman” este un studiu asupra minţii îndrăgostite, o radiografie a ceea ce se întâmplă în mintea noastră atunci când ne îndrăgostim, când iubim, şi când iubirea începe să dispară.

Alain de Botton realizează această analiză prin intermediul cuplului format din Alice şi Eric, în Londra anilor 90.

Alice este o visătoare. Are 24 de ani şi lucrează în marketing, este pasionată de lucrurile vintage, de shopping, cărţile de self-help şi reviste. Alice are o viziune idealizată despre iubire , nu iubirea aia în care trebuie să schimbi şi scutece şi să faci ca banii să ajungă de pe o zi pe alta, ci ,,chestia aia cu I mare, viori şi ciocolată” . Are probleme cu încrederea în sine şi crede, deşi la nivel subconştient, că Iubirea (aia cu ,,I” mare, să nu uităm ) îi va rezolva toate problemele.

Eric este mai mare cu vreo 8 ani ca ea, are o carieră în ascensiune în domeniul bancar, este un tip dezinvolt, cu picioarele pe pământ, încrezător în forţele proprii şi carismatic.

Deşi Alice n-ar fi putut ( loc vorbind) să se îndrăgostească de Eric, acest lucru se întâmplă, şi autorul ne dă şi o posibilă explicaţie : ,,Alice se îndrăgostea mai mult de dragoste. Şi ce era această emoţie ciudată, repetitivă sintactic? Ea exprima o anumită reflexivitate a stării amoroase, însemna obţinerea unei plăceri mai mari din propriul entuziasm emoţional decât din obiectul afecţiunii care-l provocase.

Starea iniţială de singurătate a lui Alice oferă prilej autorului de a pune pe tapet o problemă pe care o vedem din nefericire mult prea des în zilele noastre : a fi cu cineva doar din teama de singurătate : ,,Şocant de incompatibilă în concepţia romantică despre dragoste este ideea că cineva s-ar putea implica într+o relaţie nu pentru fumuseţea ochilor cuiva, sau pentru rafinamentul intelectului său, ci pur şi simplu pentru a evita contemplarea unui şir de seri petrecute în singurătate. Ce poate fi mai respingător decât să suporţi limitările altora ca alternativă disperată la contemplarea solitară a propriilor limitări ? Dar după o căutare epuizantă şi sterilă, putem fi iertaţi (sau măcar înţeleşi) pentru decizia de a împărţi ipoteca cu o fiinţă ale cărei calităţi nu ne istovesc în nici un fel imaginaţia, dar care este cel mai reuşit specimen ce a trădat un interes susţinut faţă de noi, şi pentru care găsim energia de a-i ignora spinarea cocoşată, opţiunea politică ciudată sau râsul strident, păstrând speranţa într-o îmbunătăţire, dacă mai târziu s-ar prezenta un candidat mai potrivit. ”

Romanul are numeroase inserţii despre sex, cumpărături, romane, însă divagaţia care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea legată de reviste, eu însămi fiind o mare consumatoare de reviste : ,,Deşi pretindea că îşi doreşte să-şi satisfacă cititorii, revista nu-şi îndeplinea sarcina comercială – spre deosebire de cea literară – decât atunci când îi lăsa nefericiţi din cauza absenţei a o sută de produse care trebuiau cumpărate. Revista trebuia să o facă pe Alice nefericită. Nu-i putea spune că ceea ce purta mai mergea încă un an, că aspectul nu conta oricum prea mult, că nu avea prea multă importanţă pe cine cunoştea sau ce culoare avea dormitorul ei. Secţiunea de modă trebuia să o facă să se lamenteze după hainele pe care nu le avea în garderobă, secţiunea de călătorii trebuia să îi amintească de multele colţuri ale lumii care erau mai însorite ca ale al ei.”

Premisa romanului pare promiţătoare, nu? Aşa mi-am zis şi eu când am cumpărat cartea dintr-un impuls, lucru pe care nu îl fac niciodată cu cărţile…Dar, uitându-mă în urmă, realizez că marketingul cărţii a fost excelent : un titlu catchy, o premisă interesantă, o copertă bine-gândită, şi gata : m-a convins!

Însă pe măsură ce citeam romanul mi se înteţea ideea că primul şi singurul meu impuls de a cumpăra o carte fără să îmi fac temele în legătură cu ea a fost o idee proastă (female intuition my ass!) .

Încercând să îmi dau seama de ce nu m-a prins cartea, am realizat că motivul principal era faptul că se vroia a fi un studiu prea erudit asupra dragostei, la limită cu filozofia, având o graniţă foarte fină cu un adevărat eseu scolastic, singurul lucru care salvează cartea cât de cât fiind construirea acestor observaţii pe coloana relaţiei dintre Eric şi Alice.

Ulterior, citind despre carte, m-am tot lovit de expresii de tipul ,,studiu rafinat asupra dragostei”, ,,naraţiune îmbogăţită cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant”, deşi partea cu ,,amuzant” mie una mi-a scăpat cu desăvârşire.

Aşa că poate că n-am înţeles-o eu…Sau poate, ştiţi voi, a fost pur şi simplu o carte cam plictisitoare.