,,Viaţa este un examen fără nici un răspuns corect.”

,,Nu trebuie să îţi laşi viaţa să te trăiască.”

Irvin D. Yalom, reputat psiholog american şi scriitor, se află printre autorii mei preferaţi, motiv pentru care am început „Plânsul lui Nietzsche” cu aşteptări mari. Este primul roman al autorului, şi m-a surprins, deoarece deşi aş recunoaşte imediat cărţile acestuia după stil şi tematică, primul său roman este chiar diferit.

Acţiunea romanului, după părerea mea, s-a vrut a fi mai mult un pretext pentru ideile prezentate în conversaţiile dintre cele două personaje principale, Breuer şi Nietzsche .

Acţiunea se petrece în anul 1882, când Joseph Breuer era unul dintre cei mai reputaţi medici din Viena, şi Friedrich Nietzsche, un filozof încă necunoscut la vremea aceea. Lou Andreas – Salome, o rusoaică seducătoare şi totodată muza lui Nietzsche, îl roagă pe medic să îl trateze pe Nietzsche de numeroasele lui probleme de sănătate, care, cumulate, ajunseseră să îi pună în pericol viaţa.  Dar pacientul este mult prea mândru şi mizantrop să accepte o consultaţie, iar Breuer, împreună cu discipolul său, Sigmund Freud, va ,,trişa” puţin, rugândul pe Nietzsche să îi fie mentor şi să îl ajute să îşi depăşească nefericirile care îl consumă. Aflându-se într-o mereu reversibilă relaţie medic-pacient, cele două personaje vor descoperi legătura strânsă dintre bolile sufletului şi cele ale corpului.

Spre deosebire de  restul cărţilor pe care le-am citit de Irvin D. Yalom, au fost suficiente aspecte la „Plânsul lui Nietzsche” care nu m-au convins. Să le luăm punctual :

Ce nu mi-a plăcut la roman :

• Acţiunea plasată la finalul secolului XIX. De gustibus, însă eu mi-am luat porţia de romane atemporale. Am citit ,,marile cărţi” în liceu şi facultate, a fost o etapă pe care am depăşit-o în clipa în care mi se tot scurta lista de mari clasici, şi am trecut la literatură contemporană. În ultimii ani numai asta citesc, pentru că la asta mă raportez mai uşor, but that”s just me. Plasarea acţiunii într-un plan temporal atât de îndepărtat obligă personajele la nişte convenţii şi formalisme care mă fac să scrâşnesc din dinţi. Singurul lucru care scoate cât de cât totuşi ,,Plânsul lui Nietzsche ” din convenţionalismul la care te aştepţi de la secolul XIX este că personajele principale sunt nişte minţi luminate, născute înaintea vremii lor…

Iată, drept dovadă, o însemnare a lui Nietzsche despre Breuer, însemnare care ar                    putea la fel de bine să fie valabilă şi pentru mulţi oameni din ziua de astăzi : ,,Iată un              om tras atât de puternic în jos de gravitaţie – cultura lui, starea lui, familia lui – încât            niciodată nu a ştiut ce vrea. Este atât de adâncit în conformism încât pare uluit când              îi vorbesc de opţiune, de parcă i-aş vorbi într-o limbă complet străină.”

• Se vrea a fi un roman de idei, dar, având în centru discuţii între doi intelectuali, dintre care unul este marele filozof Nietzsche, devine prea filozofic pentru gustul meu. Un exemplu, atunci când Nietzsche vorbeşte despre teoria eternei reîntoarceri : „ Breuer era sceptic cu privire la demonstraţia lui Nietzsche, care se baza pe două principii metafizice : că timpul este infinit, iar forţa (baza universului) este finită. Fiind dat un număr finit de stări potenţiale ale lumii şi o cantitate infinită de timp care a trecut, rezulta, după cum pretindea Nietzsche, că toate stările posibile trebuie să fi existat deja, şi că starea actuală trebuie să fie o repetare, o reîntoarcere. Şi tot astfel cea care i-a dat naştere şi cea care decurge din ea şi aşa mai departe, înapoi în trecut şi înainte în viitor. ”

Acum, ori eşti genul pe care să îl prindă filozofia, ori nu. Call me superficial, dar nu                am răbdare când se coboară atât de mult în plan ideatic. Mi-am luat porţia de                            filozofie în facultate, mersi frumos (şi nu, nici măcar nu a fost la o facultate de                          filozofie, şi   tot mi-a ajuns. )

• Absenţa oricărui sentiment al medicului Breuer faţă de copiii săi. De fapt nu absenţa, cât neglijarea din partea autorului de a aborda acest aspect. Mi-e greu să cred că, de-a lungul unui roman de 400 de pagini, în care un personaj se gândeşte să îşi lase familia, singura referire la vreun sentiment faţă de copii să fie cumulată în O SINGURĂ frază : ,,Încercă să adoarmă, dar de fiecare dată când aţipea îi apăreau în minte imagini ale copiilor. Se crispa de durere când se gândi că nu mai aveau tată. Friedrich are dreptate, îşi aminti el, când spune: ,,Nu crea copii până când nu eşti gata să fii un creator şi să dai naştere la creatori. ” E greşit să faci copii din nevoie, e greşit să foloseşti un copil pentru a-ţi alina singurătatea, e greşit să-ţi creezi un scop din viaţă din a reproduce o copie a ta. E, de asemenea greşit să cauţi nemurirea vărsându-ţi sămânţa în viitor – ca şi cum sperma ţi-ar conţine conştiinţa! ”

Deşi pare că sunt multe aspecte care nu mi-au atras la roman, totuşi mi-a plăcut „Plânsul lui Nietzsche” şi o recomand. Ultimul sfert de carte este excelent şi te pune pe gânduri prin prisma conversaţiilor dintre Nietzsche şi Breuer.

Într-un final, Breuer realizează că de-a lungul ultimilor ani, adevăratul lui inamic a fost tot timpul îmbătânirea, moartea, şi groaza de a se vedea neputincios în faţa celor două. Ajunge chiar să recunoască faptul că în loc să accepte acest adevăr, a folosit-o pe soţia sa drept ţap ispăşitor : ,,Dădeam vina pe Mathilde pentru că nu-mi permitea să înfrunt ceea ce de fapt eu nu doream să înfrunt! Mă întreb câţi alţi bărbaţi fac asta soţiilor lor ?” , cugetare urmată de o alta care mi-a plăcut : ,, – Trăieşte când trăieşti! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ţi-ai consumat viaţa! Dacă nu trăieşti la momentul potrivit, nu poţi nici să mori la momentul potrivit. (…) Ţi-ai trăit viaţa ? Sau te-ai lăsat trăit de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ţi-a plăcut ? Sau ai regretat-o ? Asta vreau să spun când te întreb dacă ţi-ai consumat viaţa. Ai trăit-o până la capăt? ”

Romanul a fost ecranizat în anul 2007 în regia lui Pinchas Perry.