,, Şi am spus da’’ este cel de-al doilea volum autobiografic al autoarei Liz Gilbert, continuarea lui ,,Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, ecranizat cu Julia Roberts în rolul principal.

Mărturisesc că de abia am avut răbdare şi să văd filmul ,,Eat, pray, love” , mi s-a părut fix genul de film uşurel, dar care se vrea profund, perfect pentru publicul uşor impresionabil…darămite să mai citesc cartea. Am citit în schimb despre ,,Şi am spus da” , şi mi s-a părut o carte perfectă pentru momentul acesta din viaţa mea, de proaspăt căsătorită : o analiză amănunţită asupra instituţiei căsătoriei, făcută de autoare în încercarea sa de a se împăca în cele din urmă cu ideea căsătoriei.

Dar de ce să se împace cu ideea? Tocmai fiindcă ea şi iubitul ei, Felipe, au fost mai mult forţaţi să se căsătorească. Deşi se iubeau şi îşi doreau să rămână împreună, căsătoria nu intrase niciodată în planurile lor, întrucât amândoi trecuseră prin divorţuri dificile, aşa încât simpla idee a căsătoriei legale – cu oricine – îi umplea de groază. Însă el nefiind cetăţean american, autorităţile din SUA îl iau în vizor, îl obligă să părăsească ţara, singura modalitate ca cei doi să mai locuiască împreună în State, aşa cum era planul, fiind să se căsătorească, ea fiind cetăţean american. Aversiunea celor doi penru căsătorie îi face să exclame, atunci când iau decizia de a se căsători, ,,Te iubesc atât de mult, încât sunt în stare să mă şi căsătoresc cu tine.”

În răstimpul de un an cât durează procedurile pentru ca Felipe să se întoarcă în America, pentru ca cei doi să se căsătorească şi astfel el să obţină viza, cei doi îşi petrec timpul călătorind prin ţările din Asia (not bad, huh?…ei bine, autoarea se plânge de acest lucru), timp în care Elizabeth Gilbert studiază ce a însemnat căsătoria, atât de-a lungul timpului, cât şi ce înseamnă în ziua de azi, în diferite culturi (cu accentul însă pe căsătoria monogamă occidentală) .

Paradoxul cărţii este însă că, în ciuda titlului şi a temei cărţii, eu am văzut-o mai mult ca fiind o carte despre divorţ. Făcând referire deseori la propriul ei divorţ, şi la uşurinţa cu care o căsnicie se poate destrăma, autoarea spune nişte adevăruri greu de digerat : ,,Poate că divorţul este taxa pe care trebuie să o plătim cu toţii, ca societate, pentru îndrăzneala de a crede în dragoste – sau, cel puţin, pentru îndrăzneala de a lega dragostea de un contract social atât de important cum este căsnicia. (…) Poate că singura diferenţă între prima căsnicie şi a doua este că a doua oară ştii măcar că joci la noroc.”

Modernitatea ne-a oferit libertatea mult tânjită, dar uneori atâtea alegeri ne vor face să punem la îndoială tot timpul celelalte posibilităţi pentru care nu am optat, astfel încât ,,Ce-ar fi fost dacă” ajunge să ne bântuie (o prietenă psihoterapeut a autoarei descrie situaţia în felul următor: ,,Situaţia în care toate pacientele mele singure tânjesc în secret să fie căsătorite, iar toate pacientele mele căsătorite tânjesc să fie singure.”) . Iar nicăieri riscul de a fi bântuiţi de această întrebare nu e mai mare ca în domeniul căsniciei noastre, tocmai pentru că miza acestei alegeri profund personale a devenit uriaşă : ,,(…) persoana cu care alegi să te căsătoreşti este probabil cea mai grăitoare reprezentare a propriei tale personalităţi.  Perechea ta devine cea mai strălucitoare oglindă posibilă pin care individualitatea ta emoţională se reflectă către lume. Până la urmă, nu există o alegere mai profund personală ca aceea a omului cu care decizi să te căsătoreşti. În mare măsură, această alegere spune lumii cine eşti tu.”

În loc de concluzie vă voi da şi un spoiler, deşi nu îmi stă în fire : de curând, la vreo 6 ani după ce s-a căsătorit a doua oară, Liz Gilbert a anunţat că divorţează din nou. Bum. Eu ştiam lucrul ăsta de dinainte să mă apuc de carte, motiv pentru care afirmaţii de genul ,,Voi face practic orice ca să evit să mai trec prin apocalipsa aceea” mă fac să ridic o sprânceană..

Mie mi-a plăcut cartea, însă îmi dau seama că are un public limitat : daca nu eşti căsătorit şi nu te interesează subiectul nici cât negru sub unghie, nu are nici un sens să citeşti ,,Şi am spus da’’.

Vă las cu o anecdotă care mi-a plăcut :

O mireasă, în ziua nunţii, îşi întreabă mama :

• Oare toate miresele sunt la fel de îngrozite înainte să se căsătorească ?
• Nu, draga ma. Doar cele care gândesc.