Demult nu m-a mai pus un roman în aşa dificultate în a-l descrie…Cu atât mai mult cu cât se vrea a fi un thriller, dar mie nici măcar genul cărţii nu mi s-a părut atât de clar de definit – având în vedere complexitatea pe care L.S. Hilton a reuşit să o dea personajului principal, Judith, ar putea fi lejer roman psihologic. Este un thriller psihologic, cu inserţii erotice, dacă vreţi.

Apropo de scenele erotice, în lipsă de o referinţă pe care să o priceapă toată lumea, romanul a tot fost pus în paralelă cu ,,50 shades of grey”, ceea ce mi se pare o dovadă de superficialitate ;  faptul că ambele romane au multe scene erotice este punctul unde începe şi se opreşte asemănarea dintre cele două. Autoarea chiar s-a declarat deranjată că în toate interviurile, şi în promovare, accentul se pune mereu pe scenele erotice…şi atât. O înţeleg perfect după ce am citit cartea, pentru că ,,Maestra” îţi face cunoştiinţă cu un personaj atât de complex, încât însăşi încercarea de începe să o descrii te pune în dificultate.

Aşa că voi începe cu detaliile negru pe alb, şi să fac o încercare de a o portretiza pe Maestră de acolo (apropo, titlul mi se pare extraordinar de bine ales) :

Judith Rashleigh lucrează la una din cele mai prestigioase case de licitaţii de artă din Londra, ca asistentă. A absolvit o facultate de Arte, se vede că arta este într-adevăr pasiunea ei, întrucât, în ciuda faptului că asta a studiat şi cu asta se ocupă tot timpul la serviciu, şi în timpul liber stă tot să răsfoaiscă albume de artă, pentru că asta îi face ei plăcere. La serviciu însă este tratată chiar mai rău decât o asistentă de managerul ei, un tip dezgustător şi lipsit de principii, pe care l-a uitat Dumnezeu în funcţia lui. Rupert o trimite după cafele, după luat costumele lui de la curăţătorie, la arhivare, pe scurt, îi dă cele mai plictisitoare sarcini, de unde nici măcar nu are ce învăţa, în ciuda cunoştinţelor lui Judy, şi a profesionalismului de care dă dovadă, strângând din dinţi la toate umilirile în ideea că doar-doar va ajunge expert evaluator, ca şi Rupert, la un moment dat. Însă ceea ce îi pune capac lui Judith este momentul în care este dată afară pe loc, tocmai când ochiul ei format pentru artă era pe punctul de a decoperi un fals care urma să fie vândut ca original de către casa de licitaţii.

Acesta este stratul de suprafaţă al protagonistei noastre, cu care cred că mulţi putem empatiza, mai ales din prisma tinerei care încearcă să îşi construiască o carieră prin forţele proprii, şi este dispusă să suporte atitudini arogante şi mojicii din partea seniorilor, care ,,ştiu ei mai bine”. Însă, după părerea mea, aici se opreşte orice fel de empatie pe care o poţi avea cu ea.

Judith este o persoană aparte, pe care nu o poţi asemăna cu nimeni. Cea mai apropiată (cât de cât) referinţă mi s-ar părea Dexter Morgan, din serialul cu acelaşi nume, cu distincţia că măcar Dexter o face cu intenţii bune, în vreme ce ea chiar recunoaşte că o face pur şi simplu pentru a-şi demonstra sieşi că poate (nu spun mai mult, pentru că spoilers ) .

În timpul nopţii este damă de companie la un club din Londra ,,Când erai închiriată într-un separeu, obiectivul tău era să îl determini pe cliente să comande cât mai multe sticle de şampanie ridicol de scumpe . (…) Moneda noastră de schimb era pielea proaspătă şi colanţii strâmţi, valoroase doar pentru cei prea în vârstă pentru a considera că li se cuvin. Exista un consens că bărbaţii mai în vârstă nu erau chiar o pacoste, deşi se vocifera intens cu privire la defectele lor fizice. Chelia, halitoza şi Viagra erau realitatea.”

Însă Judith este cu mult, mult mai mult decât acele gold-diggers pe care le vezi peste tot. Nu îşi dezvăluie niciodată expres scopul de-a lungul cărţii, însă dorinţa ei intrisecă este acea de a face parte din lumea bogată şi rafinată (cu accent pe cel de-al doilea atribut). Întrucât nu are mijloacele financiare de a ajunge acolo, se pregăteşte în schimb permanent pentru acest moment  ,, Am învăţat vocabularul care îi diferenţiază pe cei care fac parte din cercul invizibil de cei care sunt în afară. Am încercat să învăţ limbi străine  : franceza şi italiana erau limbajul artei. Am citit Le monde şi Foreign Affairs, Country life şi Vogue, Opera Magazine şi Tatler, şi revistele de polo, şi Architectural Digest şi Financial Times. Am învăţat despre vinuri, ediţii rare de cărţi şi argintărie veche, am învăţat să folosesc corect furculiţa de desert şi accentul imperiului în care soarele nu apunea niciodată. Deja ştiam că nu are rost să mă prefac a fi ceva ce nu eram, dar m-am gândit că, dacă devin un cameleon suficient de bun, nimeni nu s-ar gândi să mă întrebe despre mine. ”

Ce o deosebeşte pe protagonista noastră de ,,soţiile-trofeu” este ambiţia, erudiţia, şi obiectivitatea : ,,Carlotta avea vulnerabilitatea celor lipsiţi de clasă, înţelesesem asta. Dar eu nu eram ca ea, nu vroiam să înhaţ un soţ bogat şi să îmi petrec tot restul vieţii mele ca o epavă plutitoare lângă bogătaşi europeni. Faptul că mă îmbrăcam adecvat pentru acest rol era altceva.”

Particularitatea romanului este tocmai aceasta, prezentarea universului ,,lumii bune”, a luxomaniei :  ,,Fetele nu erau neapărat frumoase, dar aveau acea strălucire a calului de rasă care provine din generații de oameni bogați, picioare lungi și glezne subțiri, păr strălucitor, dinți perfecți, fără machiaj. (…) Nu depuneau niciun efort, era evident. Spre deosebire de hainele exagerate pe care ni le luasem eu și Leanne pentru Riviera, ei aveau un aer de apartenență pe care nicio haină scumpă nu l-ar putea emana vreodată. Așa arată oamenii cu adevărat bogați, m-am gândit, ca și cum nu ar avea niciodată nevoie să facă eforturi”.

Deşi privim această lume prin perspectiva de outsider a lui Judith, aceasta posedă o înţelegere a societăţii fine mai bună decât mulţi insideri.

Citind romanul, mi-a părut a fi genul parcă menit a fi ecranizat, aşa că la o simplă căutare pe internet am aflat că drepturile de ecranizare au fost cumpărate deja. Aşa că aştept şi filmul, şi partea a doua a cărţii!