,, Tu ce ai face dacă ai afla că mai 100 de zile de trăit? Nu, serios, nu expedia întrebarea, pune- în locul meu…Îţi mai pun întrebarea o dată: Tu ce ai face dacă ai afla că mai 100 de zile de trăit?”

Întrebarea de mai sus este laitmotivul romanului lui Fausto Brizzi, ,,100 zile de fericire” , care reuşeşte să te pună pe gânduri în legătură cu ce răspuns ai da la o întrebare atât de incomodă, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu vrea să se gândească la nimic măcar remotely apropiat de propria sa dispariţie.

Însă meritul cărţii este tocmai acesta: prin prezentarea ultimelor zile din viaţa unui suferind de cancer la ficat, şi modul în care acesta decide să şi le petreacă, automat te pui mereu în pielea lui, şi te întrebi ce merită cu adevărat timpul tău, atunci când timpul devine, la propriu, limitat.

Ştiu ce o să crezi: ce clişeu de poveste! Păi câte nu s-au mai făcut pe tema asta?!”  Ei, aici te contrazic, că dacă ar fi fost o carte de duzină nu mai scriam de ea aici: motivul pentru care mi-a plăcut a fost tocmai prospeţimea cu care a abordat un subiect atât de uzat.

De ce? Pentru că Lucio Battistini, personajul principal, este un personaj cât de poate de banal. După ce cariera sa ca jucător de polo eşuează , îşi ia un job mediocru de antrenor la o sală de cartier de fitness, la care rămâne până la 40 de ani, moment în care află că are o tumoră descoperită prea târziu, care se extinde rapid în tot corpul. Are o nevastă cu care are o relaţie cam proastă, deoarece aceasta tocmai a aflat că a înşelat-o, doi copii de 6 şi 8 ani, şi 2 prieteni buni, un veterinar şi un pilot. După şocul aflării veştii bolii cu care se confruntă, Lucio pune doctorului întrebarea cea mai grea ,,Cât? ” După ce doctorul şovăie şi îi vorbeşte despre clasicul ,,Diferă de la caz la caz” , până la urmă, italianul nostru obţine un răspuns : 3-4 luni până în momentul în care durerile vor deveni prea mari, şi va trebui să fie trecut pe medicamente atât de puternice încât nu va mai fi conştient. Aşa că Lucio îşi face un calcul : asta înseamnă, mai mult sau mai puţin, 100 de zile rămase, moment în care se hotărăşte să ţină un jurnal al acestui timp, în care să îşi propună ce merită timpul său sau nu.

Noutatea cărţii constă în faptul că autorul nu are vreo revelaţie prea mare în acest timp: nu o sa găseşti truisme despre ,,ce e cu adevărat important în viaţă,, , nu o să găseşti pasaje patetice sau o viaţă întoarsă la 180 grade. De fapt, aproape toată prima jumătate din cele 100 de zile, Lucio şi-o petrece mai întâi încă negând boala şi sperând într-o minune, apoi fiind prea paralizat de frica a cum să îşi petreacă timpul mai bine astfel încât ,,să se merite” . Îţi dai seama, citind cartea, cum, vrei-nu vrei, ţi-au fost insuflate propriile clişee despre ce să faci pe ultima sută, văzând atâtea producţii de genul, astfel că m-am trezit că mă tot întrebam ,,Dar ce păzeşte măăă? ” ca să îmi dau seamă că de fapt, atitudinea lui Lucio este ceea ce probabil am face fiecare din noi puşi în faţa situaţiei : negare, paralizie în faţa timpului limitat rămas, acceptare, şi câteva iniţiative de a îmbunătăţi ce e de îmbunătăţit, de a te bucura de timpul rămas cu cei dragi, şi eventual de a face câteva lucruri pe care ai vrut mereu să le faci.

Lucio îşi organizează zilele în aşa fel încât în ziua 0, să se interneze într-un centru unde se practică eutanasia, sau sinuciderea asistată, pentru a nu mai trece prin perioada în care nu va mai fi conştient oricum, îndopat cu analgezice.

Ştiu ce te gândeşti, că este o carte tristă. Nu zic că nu, s-ar putea chiar să îti smulgă o lacrimă sau două, dar meritul autorului este că nu prezintă situaţia la modul patetic deloc, şi povestea în sine merită. Plus că ai fost avertizat de la început de personaj, care este şi narator: la finalul cărţii, numai unul din voi doi va fi în viaţă. Trage tu singur concluzia!