Zilele astea s-a împlinit o lună de când am început noul job. Oricine știe că perioada de început la noul loc de muncă este una stresantă, dar puțini o și experimentează, tocmai pentru că, fie că o recunoaștem sau nu, cu toții ne temem de necunoscut, și avem tendința de a rămâne în zona noastră de confort. Tocmai de aia mi-a fost și mie greu să iau decizia de a renunța la fostul loc de muncă, și nu știu care perioadă a fost mai grea – perioada premergătoare noului job, când nu știam la ce să mă aștept și îmi făceam o mie de scenarii, sau prima lună, în care treceam prin toate stările posibile într-o singură zi. Privind retrospectiv însă, mi-am dat seama că este o lună extrem de interesantă ca trăiri, așa că mi-am propus să fac un jurnal al majorității gândurilor care mi-au trecut prin minte, pe săptămâni.

Săptămâna 1 – Curaj, găină, că te tai!

Ca să dau puțin context, am plecat de la o multinațională americană IT la o companie elvețiană de reasigurări, în Slovacia, unde locuiesc de un an și jumătate. Prima zi am început-o cu aceleași întrebări care mi se învârteau prin minte de două luni, de când îmi băgasem preavizul în partea cealaltă : Oare am luat decizia corectă? Până la urmă nu era rău în partea cealaltă, nu? Ba, ba era, amintește-ți de ce ai vrut să pleci. Dar cum să las eu așa echipă faină în urmă? Era echipă internațională, tu realizezi ce noroc ai avut un an jumate să lucrezi într-o țară străină, și toți în jurul tău să vorbească engleză? De ce i-ai dat pe o echipă exclusiv slovacă, dacă tu de abia înțelegi limba? N-are nimic, lasă, o iau ca pe o provocare, de abia nu mai am nici un motiv să nu învăț slovaca. Hai că mă reapuc de slovacă. Și cică mai am și un suedez in echipă.

Eram cea mai încurajatoare prietenă a mea, și cel mai mare critic în același timp. Pentru cine a văzut animația Inside out, eram fix Joy și Sadness, în aceeași persoană.

Prima zi a fost mai mult de orientare cu HR-ul, dar am apucat să vorbesc puțin cu team leaderul. Întâmplarea a făcut să fie bolnav, așa că lucra de acasă primele zile din săptămâna respectivă. Am terminat programul de orientare mai devreme decât ora normală de plecare, și îl întreb pe team leader cum fac a doua zi, unde trebuie să vin, că nu știam prea bine nici unde stă echipa. Slap in the face ( slavă Domnului, a fost doar unul din două primite toată luna)  : îmi spune că, fiind bolnav, el nu poate să mă prezinte, așa că aș putea să mă duc eu singurică la echipă și să mă prezint! După care îmi spune unde îi găsesc. Așa că închipuie-ți, de parcă nu e suficient de stresant să fii scanat pentru prima dată de o echipă întreagă, să apari în mijlocul lor….și să zici ce? Hei, bună, sunt eu, noua voastră colegă?!

Norocul meu că era una din ceilalți team leaderi, cu care avusesem interviul, aproape de locul unde mi-am făcut apariția (sunt 4 team leaderi la echipa mare, de 40 persoane), așa că m-am dus la ea, și m-a prezentat ea colegilor. Hai că a trecut greul, mi-am spus, odată ce i-am cunoscut! Nuu? Nu.

Am aflat și că am nu unul, ci doi buddy, un băiat și o fată, ceea ce e minunat, însă nu eram prea încântată că trebuie să depind de un buddy băiat, pentru că ei în general sunt mai…ne-vorbăreți ca noi, ca să nu zic tăcuți, și altfel se formează legătura între două fete. Greșit, amandoi sunt foarte prietenoși și dornici să ajute și explice, și culmea, el e cel mai vorbăreț. Hai că e bine.

Restul săptămânii am avut traininguri toată ziua, așa că am început procesul de învățare intensiv. Nu aveam nici un fel de background în domeniul asigurărilor, așa că totul era nou și interesant. Încercarea de a asimila totul îmi cam lua însă toată energia, așa că aveam momente când mă culcam și la 9 seara. La finalul primei săptămâni, începea să îmi fie destul de clar ce trebuie să fac, așa că am încheiat săptămâna tot întrebându-mă Asta-i tot?!

Săptămâna 2 – Panicăăăă!

Am aflat repede-repejor că NU, nu era asta tot deloc, ba chiar din contră, după încă o săptămână, mi-am dat seama că faptul că îmi pusesem întrebarea respectivă era un semn că nu întelesesem nimic în prima săptămână.

Primul val de panică a fost atunci când am început să văd cererile către echipă, și să îmi dau seama că da, chiar e o poziție 100% pe franceză. Eu singurică am vrut o poziție pe franceză, ca să îmi dezvolt limba, dar nu sunt așa sigură pe franceza mea. Așa că atunci când am început să văd zeci de mailuri numai în franceză, și mai ales când i-am auzit pe colegii mei vorbind la telefon în franceză, panica a crescut exponențial.

Doamne, ce bine vorbesc colegii mei franceza. Unde or fi învățat să vorbească cu accent? Eu n-am accent așa frumos! De fapt eu nu mai știu să vorbesc franceză parcă! Ce o să mă fac când or să mă sune franțujii, și eu nu o să înțeleg ce îmi zic? De câte ori pot să îi rog să repete ce au zis fără să par o idioată? Dar oare cât de des or vrea să vorbim la telefon? O să intru în pământ de rușine când or să mă audă colegii cum mă bâlbâi la telefon! Clar, m-am întins mai mult decât mi-era plapuma. Să vezi ce greu o să-mi fie.

Și după ce că stresul era în creștere privind capacitățile mele de a vorbi franceză, îmi zice team leaderul că vrea să organizeze o tele-conferință cu colegii mei francezi, cărora urma să le asigur suport, în care să mă prezint. Ei, aș! Până aici mi-a fost. La conferință nu o să reușesc să leg două cuvinte, și să vezi că mă dau ăștia afară.

A fost prima oară când m-am gândit că e posibil să nu trec de perioada de probă. Și fostul job era destul de complex, dar nu m-am gândit o clipă că nu voi trece de cele 3 luni.

Continuarea o găsiți pe blog aici.